Pfear's Special Selections

[Pfear]

Încep cu o piesã oarecum clasicã. Bolero de Maurice Ravel. Spun oarecum clasic pentru Ravel nu are nici o treabã cu clasicii, este un compozitor de secol XX. În plus, faþã de alte compoziþii ale sale, mult mai complexe, Bolero-ul este considerat trivial, Ravel declarând despre el: "o piesã pentru orchestrã fãrã muzicã".

Vã prezint o variantã celebrã, în coregrafia lui Maurice Béjart, având-o ca primã balerinã pe Maya Plisetskaya: Maya Plisetskaya - Bolero de Ravel (coreografia lui Maurice Béjart).
Face parte din categoria "culturã generalã". De fapt, din categoria "ești incult(ã) dacã nu știi asta", ca sã fiu mai explicit.

 

Staff message (Ravenous):

 

Stickied - O adevarata lectie de muzica!

sunet

[Pfear]

Posturile de mai jos sunt reluate, la cerere, dintr-o serie de posturi ce se doreau informative ºi educative, adãugate în topicul muzical al guildei. Am sã continui aceastã serie de posturi, cu scurte prezentãri ale celor care cântã, prin câte un post (sper) zilnic. Pentru a înlesni parcurgerea topicului am rugãmintea sã nu vã exprimaþi pãrerea (nici pro, nici contra) în acest topic. Dacã doriþi sã iniþiaþi o discuþie pe teme muzicale, sau doriþi sã solicitaþi adãugarea unei piese, respectiv a unui artist, o puteþi face prin PM.

Cei care doresc câteva ore de muzicã selectatã de mine pot da play urmãtorului playlist. Mai devreme sau mai târziu voi ajunge sã scriu câteva cuvinte despre fiecare dintre artiºtii selectaþi acolo.

Vã mulþumesc.
_____________________________

Don McLean - American Pie. Retrospectivã cantatã a celei mai agitate ºi mai tulburi perioade a rock-ului (si istoriei moderne) american(e). Understandingamericanpie.com explicã multitudinea de sensuri, referinþe ºi jocurile de cuvinte din versuri (în englezã).
_____________________________

Joe Morello - "Take Five" Drum solo. Probabil cel mai (re)cunoscut toboºar al lumii. Mã feresc de calificative gen "cel mai bun" pentru cã în materie de muzicã pãrerile nu pot fi strict obiective. Eu îl gãsesc fascinant, halucinant.

Cu siguranțã îl cunoașteți, pentru cã e imposibil sã nu fi ascultat, mãcar o datã Dave Brubeck Quartet - Take Five (tot cu el la tobe, evident). Asta e din `66, mai e o variantã din `61, dar care lasã de dorit calitativ (mã refer la înregistrare, nu la intepretare). Ce spun aici? Mai sunt jde' variante. E o piesã care nu a lipsit din repertoriul concertistic al quartetului Dave Brubeck pe parcursul a peste 40 de ani. Deci probabil mai sunt 200 de variante...
_____________________________

Din capitolul "În ziua de azi nu se face doar muzicã de plastic" prezint 5'nizza. Se citeºte piatniþa ºi înseamnã vineri în rusã. Un fel de Paraziþii ucranieni, cântã o combinaþie de reggae, hip hop ºi rock suprapusã peste ceea ce numesc eu "mãreþia spiritului rus" transpusã în muzicã. Mai clar: folk rus. ªi mai clar: chitarã rece ºi voce aprigã.

Cel mai mare succes l-au avut cu Soldat. Cui îi place sound-ul vor asculta cu plãcere Vesna [Весна], Voda [Вода], Jamaica (Ямайка) ºi alte piese de pe Unplugged (primul album), un sound cu distincte influenþe reggae. Amatorii de hip-hop vor fi delectaþi în special de piesele de pe O'5 (al doilea lor album; înseamnã "din nou" în rusã). Remarcabilã în acest sens (deºi nu e inclusã în O'5) mi se pare En automne, o piesã în colaborare cu TNMK, un alt grup hip-hop/funk/jazz, tot ucranianieni, ceva mai cizelaþi decât 5'nizza (prea cizelaþi pentru gustul meu).

Deºi mi-am propus ca în selecția mea sã ocolesc, din principiu, cover-urile, nu pot sã nu remarc un cover fantastic. În mod normal afirmaþia X cântã piesa Y mai bine decât Marley mi se pare blasfemicã însã, trebuie sã recunosc, dupã ce-am ascultat Jammin' cântat aºa am rãmas fãrã cuvinte timp îndelungat. E neadevãrat ce face SunSay cu publicul ºi cu piesa. Pãcat cã în momentul de faþã s-a lãsat de cântat ºi îºi terminã studiile în pediatrie. Ca mulþi alþii, trag nãdejdea cã un asemenea talent nu se va opri aici ºi va continua sã ne (în)cânte.
_____________________________

Keith Jarrett - The Wind. (Paris Concert, 1988)

Se spune despre Jarrett cã el nu interpreteazã ºi nu compune muzicã. El este muzicã ºi se oferã publicului. A fost comparat pentru precocitate ºi talent cu Mozart, dar s-a arãtat ofensat de comparaþie. O astfel de comparaþie, spune el, nu se poate face, fie doar pentru diferenþa de patrimoniu muzical dintre cele douã perioade. Nu ºtim ce-ar fi compus Mozart dacã s-ar fi nãscut în secolul XX sau ce-ar fi compus Jarrett dacã se nãºtea in Evul Mediu.

ªtim însã cã Jarrett a început pianul la 3 ani, concerteazã de la 5 ºi a interpretat primele piese proprii în public la 7. Din 1973 se suie pe scenã fãrã partiturã ºi se lasã purtat de inspiraþie, de talent ºi uneori de rãspunsul publicului. Pe lângã albumele înregistrate în studio, fiecare concert al sãu devine album ºi nu cântã niciodatã acelaºi lucru de douã ori, cu excepþia concertelor de muzicã clasicã. The Koln Concert (1975) este cel mai bine vândut concert de pian din lume. Organizatorii i-au greºit pianul iar eroarea a fost descoperitã prea târziu. Iniþial Jarrett a vrut sã anuleze concertul dar, fiind presat de organizatori a acceptat ºi a improvizat fãrã sã foloseascã anumite note, de care nu era mulþumit cum sunau.

Practic nu existã pianist care sã nu-l venereze. Cu ten mãsliniu ºi pãr creþ, a învãþat sã accepte cã pare negru fãrã sã fie, având, de fapt, origini scoþiene, ungare ºi portoricane, fiind nãscut în State. Un alt muzician (de culoare) i-a spus odatã în culise: "Man, you've got to be black. You just have to be black", la care Jarrett i-a rãspuns: "I know. I know. I'm working on it."

Despre Jarrett se poate scrie/vorbi ore, dacã nu zile, în ºir. Mai bine mã opresc aici ºi vã las plãcerea sã-l descoperiþi singuri.
_____________________________

Supranumitã "a doua Piaf", (incorect dupã mine; este, de fapt, prima madmoiselle Zaz) îºi foloseºte vocea cu o naturaleþe ºi o precizie demne de invidiat chiar ºi de cãtre profesioniºti. Ca orice cântãreaþã francezã respectabilã a pornit cântând în Montmantre ºi, dacã trebuia sã mai adaug, n-aveþi voie sã muriþi pânã n-o vedeþi mãcar o datã în concert.
_____________________________

Harry Belafonte & Nat King Cole - Mama Look A Boo-Boo.

Tot din capitolul dueturi cu Belafonte, nu pot sã nu amintesc ºi celebra versiune din `61 a cântecului de leagãn There's a Hole in the Bucket, cu Odetta. Din pãcate n-am gãsit nici o variantã fãrã slide de fotografii, dar garantez cã piesa în sine meritã ascultatã.
_____________________________

Cu siguranþã unul dintre cei mai talentați beatboxeri din tot ce-am vãzut pânã acum, în parte datoritã educaþiei muzicale ºi în parte datoritã unui excepþional simþ al umorului. Omul e capabil sã descompunã ºi sã reproducã prin suprapunere aproape orice stil de muzicã, pe registre tonale. Vã recomand show-urile sale (Live in Underbelly, dar mai ales Unshaved), pe care ºi le încarcã singur pe youtube ºi care au între 40 si 60 de minute. Este indicat sã aveþi floricele (dupã ce-i vedeþi un show veþi dori sã le vedeþi ºi pe restul) ºi cunoºtinþe de limba englezã (glumele sale sunt savuroase).

Enjoy.
_____________________________

Fleetwood Mac. Sau, mai precis, vechiul Fleetwood Mac. Adicã Peter Green.

O sã las deoparte contribuþia pe care au avut-o la evoluþia blues-ului ºi a rock-ului, trec direct la recomandãri. Vã recomand toate albumele de pânã la "Than Play On", care este, dupã pãrerea ºi gusturile mele, albumul lor de maturitate a expresiei. Oh, Well se încadreazã relaxat între (oh, well) my all time top 10 favs. Dar nu vã opriþi aici, ascultaþi tot albumul. Este o capodoperã, extrem de echilibrat, deosebit de expresiv, cu condiþia sã fie ascultat exact aºa cum a fost produs (nu cu shuffle on, cã nu înþelegeþi nimic din el).

P.S.: Dacã vã sunã familiar dar nu ºtiþi de sã-i luaþi, e posibil sã fi ascultat Black Magic Woman. Da, e compusã tot de Green.


_____________________________

Am stat pe gânduri dacã sã continui în domeniul aproape fãrã de margini al blues-ului (e un gen extrem de prolific, fiind modalitatea preferatã de a-ºi spune pãsurile a unui popor ce pune la mare preþ libertartea de expresie) sau dacã sã mã întorc mai aproape de zilele noastre ºi sã revin sporadic prin blues. Am ales a doua variantã ºi azi vã semnalez doi muzicieni suedezi de excepþie. Magnus Zingmark ºi Oscar Simonsson. A.k.a. Koop. Oficial muzica lor este catalogatã drept "electronic jazz".

Ce-i face aºa speciali? Exact ce se ºtie cel mai puþin despre muzica lor. Muzica lor este un remix (extrase din alte piese muzicale) peste care se adaugã voce. Nu au un angajament permanent cu nici un solist vocal, pentru cã vor sã-ºi pãstreze libertatea în compoziþii variind inclusiv registrul vocal. Cu un sound reuºit, captivant ºi cu siguranºã aparte, au reuºit sã vândã neaºteptat de bine ultimul lor album, Koop Islands.

Albumul începe cu Koop Island Blues ºi vã las sã descoperiþi singuri continuarea. Sunt de pãrere cã, deºi toate decente, ba chiar profi, videoclipurile lor nu se ridicã la calitatea muzicalã a pieselor. Și da, au cântat la București și am înțeles cã vor mai veni.




sunet

[Pfear]

Am fost rugat sã întocmesc un top 10 al preferințelor personale în materie de muzicã. Îmi este practic imposibil sã fac un top 10 al artiștilor preferați din domeniul muzical, cu atât mai mult al pieselor dar, fie și numai ca sã nu se poatã spune contrariul, am sã încerc.

Încercând sã fiu cât mai obiectiv posibil, am dedus cã, la întocmirea topului, pe lângã atașamentul pe care îl simte pentru o piesã sau alta, creierul meu ține cont și de factori care nu au legãturã directã cu muzicalitatea, precum:
- importanța interpretului la evoluția genului sau a muzicii în general
- importanța piesei în evoluția interpretului
- versuri (am o slãbiciune pentru piese cu versuri deosebit de lirice și pentru interpreți cu înclinații poetice în general)
- originalitate (am tendința sã prefer variantele originale)
- guilty pleasures (piese al cãror gen sau interpret nu le agreez în mod normal dar pe care le asociez cu persoane, perioade sau întâmplãri personale care-mi schimbã percepþia asupra lor).

Înainte sã încep vreau sã mai adaug cã ordinea nu prea conteazã, le-am pus aleator, cum mi-am amintit de ele.

La comparsa - Bebo & Cucho Valdez
What Is This Thing Called Love? - Keith Jarrett
Babe, I'm Gonna Leave You - Led Zeppelin
Famous Blue Raincoat - Leonard Cohen
Please - U2 la paritate cu Wake Up, Dead Man (de pe acelaºi album)
Little Red Riding Hood - The Animals (originalul e de Sam The Sham and the Pharaohs, dar am o feblețe pentru Burdon)
The Story of Bo Diddley - The Animals (dacã tot suntem la Burdon)
Karmacoma - Massive Attack
American Pie - Don McLean
Paint it Black - Rolling Stones (with extended intro by Richards)
Mercedez Benz - Janis Joplin

Pff, v-am zis cã nu pot doar 10! Ok, trebuie sã mai trec câteva, care, din punctul meu de vedere sunt "must hear":
Sinnerman ºi Backlash Blues - Nina Simone
Summertime de la Sarah Vaughan, Sidney Bechet, Tori Amos, Janis Joplin, Chet Baker, Morcheeba, Sam Cooke, Oscar Peterson Trio ºi Gene Harris (ºtiu cã par multe, dar sunt selectate din peste 60 de versiuni). ªi dacã nu ascultaþi ºi versiunea Billy Stewart n-aþi fãcut nimic...
Ain't No Sunshine ºi Grandma's Hands de la Bill Withers, Luka - Susan Vega...

Bã, uite care-i treaba... Am pus deja peste 25 de piese ºi încã n-am pomenit de Louis Prima, Armstrong, Ray Charles, Morrison, Etta James, Billy Holiday, Bellafonte, Peggy Lee, Sinatra, Tina Turner, Hendrix, Peter Green, Miles Davis, Evora, Vaya con Dios, Beatles, Simon & Garfunkel, Creedence, Marley, Queen, Floyd, Willie Dixon, Radiohead, Johnny Cash... (iarãși, ordinea nu conteazã, i-am pus cum mi-au venit în minte și am sentimentul cã sunt mulți pe care nu i-am spus - de ex. Lamb, R.E.M., Waldeck, INXS, ZAZ, 5'nizza, Dylan, Portishead, Amy Winehouse, Damien Rice, Lisa Hannigan...) Deci? E imposibil!

Aºadar, dragilor, puþinticã rãbdare. Considerați ãsta un preview a ce se va întâmpla aici și, dacã vã trage ața, puneți mâna de bãgați un ochi la rãstimpuri, sã vedeți ce-am mai șters de praf...




sunet

[Pfear]

Playing For Change | Song Around the World | Peace Through Music.

Un proiect inspirat de moºtenirea conceptualã (ºi muzicalã) a lui Bob Marley: One Love.

Piese înregistrate cu artiºti din jurul lumii, mixate ulterior. Proiectul a câºtigat, cum era de aºteptat, numeroase premii ºi aprecieri ºi a inclus un turneu cu o parte dintre artiºtii implicaþi. Cei interesaþi pot gãsi mai multe detalii pe site-ul playingforchange.com, care a devenit considerabil mai mare (prin simpla adãugare de materiale ºi afiliere de artiºti) decât îl ºtiam la începutul proiectului. Dacã vã prinde, nu-i exclus sã vã rãpeascã o zi întreagã.

Dintre artiºtii implicaþi îi amintesc pe Clarence Bekker, Grandpa Elliot, Manu Chao, Bono, Tula, Stefano Tomaselli, Char dar lista este mult mai lungã.

Mi-a fost foarte greu sã vã recomand doar câteva piese pentru cã tot materialul este foarte bine interpretat ºi mixat. Cu sentimentul cã sunt extrem de subiectiv ºi cã o fac în detrimentul multor alte piese remarcabile, mã limitez la: War, Don't Worry (Good Vibrations), Stand By Me, Chanda Mama ºi One Love.




sunet

[Pfear]

I wished I was a catfish, swimming down in the sea;
I ‘d have some good woman, fishing after me.
"Catfish Blues"

Adicã una dintre lecțiile cele mai pline de sens din istoria muzicii moderne. Se presupune cã a fost compus de cãtre Tommy McClennan în anii `20 însã, datoritã popularitãþii sale în ani `30, originile îi rãmân incerte. Un eseu bine documentat asupra originilor acestul blues-simbol puteți gãsi pe earlyblues.com. Prima înregistrare este cea în interpretarea lui Robert Petway, dar momentul în care Catfish Blues a schimbat pentru totdeauna istoria muzicii este intepretarea lui Muddy Waters (I am the blues) din 1950, sub numele de "Rollin' Stone". Aceastã interpretare este atât de reprezentativã pentru spiritul blues-ului acelor ani încât grupul englez format de Brian Jones în `62, apoi celebra publicație americanã înființatã în `67 îi împrumutã numele.

Cuvintele sunt o referire directã la proverbul tradițional american "A rolling stone gathers no moss" concept cu care întreaga generație "Flower Power" se va identifica ulterior, "Rollin' Stone" / "Catfish Blues" devenind în mod natural un fel de imn al generației `70, fie în interpretarea lui Muddy Waters, fie în cea a lui Hendrix.

Foarte probabil, fãrã cele amintite mai sus, Angie, I can't get no (satisfaction), Paint it Black sau Play with fire ar fi sunat altfel, dacã ar fi existat și, cu siguranțã nu am fi avut Papa Was A Rolling Stone.

Plãnuisem un post mult lung, cu o incursiune mai amplã în Chess Records (Willie Dixon, Chuck Berry, Howlin' Wolf, Muddy Waters, Bo Diddley) ºi tot ce este definit generic prin "Chicago Blues", un filon major de influenþã pentru Rolling Stones (dealtfel Keith Richards a concertat ani de-a rândul cu Chuck Berry, de la care a declarat cã învaþã permanent câte ceva) dar m-am gândit sã nu vã plictisesc de moarte în ajunul Crãciunului, mai ales cã pregãtesc pentru mâine un cadou de sãrbãtori pentru iubitorii de muzicã adevãratã. Așadar, am lãsat doar muzica și partea de "culturã generalã", în special pentru fanii declarați "Rolling Stones".

Pace.






sunet

[Pfear]

Uneori îmi este greu sã accept cã au trecut mai bine de 20 de ani de la Revoluþie. Sau ce-o fi fost ea... ªi, de fapt, nu sã accept îmi e greu, ci sã realizez, sã conºtientizez. Parcã a fost ieri, parcã nimic nu s-a schimbat. ªi totuºi, s-au schimbat destule...

Unul din lucrurile care s-au schimbat în mod absolut dramatic este uºurinþa cu care astãzi poþi gãsi aproape orice muzicã. Am fãcut parte dintr-o gaºcã de puºti privilegiaþi (cred) din punct de vedere al culturii muzicale. Unii din pricina pãrinþilor, alþii prin educaþie muzicalã (ani de pian/vioarã sau te miri ce alt instrument), alþii prin anturaj. Eram nelipsiþi la concertele de jazz din Bucureºti ºi, atât cât ne permiteam, încercam sã ajungem ºi prin þarã când se þinea vreo cântare sau la câte vreun festival. Nu o datã am ales sã facem stopul pânã acasã (da, se fãcea stopul pe-atunci în Bucureºti) ca sã nu pierdem ultimul "bis" al lui Stroe cu Tavitian sau vreo cântare interminabilã de-a lui Johnny sau vreun solo "demenþial" de Tiberian.
Îmi sunt încã proaspete în minte beþiile care se terminau inevitabil în discuþii mai mult sau mai puþin filozofice, pe teme mai mult sau mai puþin literare, politice sau (cum altfel?) muzicale care trebuiau sã treacã, toate, dar absolut toate, în mod miraculos, prin veºnica discuþie în contradictoriu, aparent injurioasã, între Malone (Andrei - þinta unor savuroase ºi celebre inscripþii ale metro-ului bucureºtean post-decembrist) ºi Cupcea, fiecare fãcând referire la sora celuilalt.
Nu uit cum Cupcea ºi Pope împrumutau viniluri, casete sau cd-uri de la Mike Godoroja care, pe cât posibil, fãceau turul gãºtii pentru a fi returnate joi seara lui Mike, la schimbul unui alt vinil pânã joia urmãtoare.

ªi Anton, zis Cupcea, ºi Andrei zis Malone, ºi eu, zis Indianu', zis Frânã, zis Sânge, cu boxer-ul meu mai celebru decât mine, zis Cezar, ºi Alex Popescu, zis student Popescu, zis Pope, ºi Cristi Lazãr, zis Lãzãricã, ºi Mircea Stoica, zis Mircicã eram, suntem ºi vom mai fi niºte neica nimeni dar credeþi-mã, la vremea respectivã ne simþeam foarte ºmecheri din cele mai diverse motive, dar mai ales pentru colecþiile noastre impresionante de muzicã. Eu, spre exemplu, aveam 12 concerte de Jarrett, colecþie care a sãrit brusc la 17 odatã cu întoarcerea lui Anton de la sorã-sa, fugitã înainte de revoluþie în Canada.

5 dimineaþa, eram chior de somn, îl scosesem pe Cezar în faþa blocului, plãnuind încã un pui nesimþit de somn, zi de varã pânã-n searã... Când aud în spate binecunoscuta-i voce:
- Indieeeneee...!
Mã întorc:
- Salut, Cupcea - încercând sã-i reperez pleata în mormanul de bagaje din mijlocul cãruia îl auzisem. Hai mã, sã te-ajut - îi zic. Da' de unde vii aºa încãrcat?
- Cum mã de unde? Am fost la sor'mea. Nu ºtii?
- În Canada? Mi s-a pãrut mie cã ai cam dispãrut ca mãgaru-n ceaþã, da' n-am ºtiut cã te-ai înaripat.
- Da... ªi-a luat sor-mea vacanþã ºi m-a dus un pic prin State. N-am dat bani decât pe bere ºi pe muzicã - a spus mândru, apãsat. ªi a râs.

Omul avea o pasiune: sã bea cât mai multe din berile lumii. Nu-ºi lua niciodatã aceeaºi bere de douã ori când mergea prin strãinãtãþuri ºi avea o memorie fantasticã a gusturilor.

Când sã-l las la scarã face, arãtând spre o geantã destul de voluminoasã ºi grea, pe care o aveam în mâna dreaptã:
- Pe-aia þine-o ºi ascultã-le. Mã uit în ea, era plinã cu CD-uri. Jazz ºi blues. Numa greutãþi. Despre mulþi, deºi nume mari, habar n-aveam la momentul respectiv.
Eram bujbei, buimac, bulversat.
- Bã, eºti prost? N-am frate la ce sã le ascult, nu ºtii cã n-am player?
- Ia-l pe-ãsta! ªi-mi dã un cd-man ("walkman cu cd", cum îi spuneam atunci).
Au urmat aproape 2 luni de zile în care n-am fãcut altceva decât sã dorm, sã mãnânc ºi sã stau întins în pat, cu ochii în tavan, ascultând Brubeck, Willie Dixon, Hooker, Muddy Waters, Garbarek, Jarrett, Louis Prima, Chet Baker, Etta James, John Mayall, Eric Burdon, Nina Simone, Sonny Boy Williamson, Sonny Terry, Chuck Berry ºi mulþi, mulþi alþii, multe dintre ele pentru prima oarã. De atunci pasiunea pentru Willie Dixon, al cãrui dublu album "The Chess Box" îl puneam pe repeat în fiecare noapte cât dormeam. Când mã vedeam cu Cupcea ºi cu restul gãºtii ne povestea despre dimensiunile librãriilor de muzicã din State în cabinele de audiþii ale cãrora ºi-a petrecut o bunã parte din cât a fost treaz pe-acolo. Calculase cã în cea mai mare librãrie de blues în care fusese erau aproximativ 270 de ani de blues, dacã s-ar fi fãcut un playlist din tot ce era acolo.

Nu mã înþelegeþi greºit, nu-s nostalgic, nu critic ce-i acum. Dar mã bucur cã am prins ºi vremurile alea, în care netul, deºi începuse sã ia amploare, nu prea conta iar gaming-ul era practic inexistent (cel mai tare joc cred cã era Prince of Persia). Ca sã înþelegeþi ce însemna muzica pe atunci. ªi cam ce a însemnat pentru mine sã fac rost de "The Art of Improvisation" la mai puþin de un an dupã ce a fost produs, chiar dacã în 2006 colecþia mea Jarrett sãrise de 60 de albume ºi trecuse deja la capitolul "pasiuni nostalgice". Vã mãrturisesc cã, dupã ce l-am terminat de downloadat l-am deschis sã fiu sigur cã e bun, cã nu dã eroare, apoi l-am închis repede, dupã nici douã minute. Aºa cum refuzi sã citeºti ultimele pagini ale unei cãrþi bune pentru cã nu vrei sã se termine. Mi-a luat 2 zile sã mã pregãtesc sã-l vãd.

Acesta este cadoul meu pentru voi, de Crãciun. Un film documentar despre unul dintre cei mai mari oameni ai muzicii din toate timpurile (dupã pãrerea cvasi-unanimã a criticilor ºi muzicienilor de marcã ai lumii): Keith Jarrett.

Am fãcut un embed aici. Dacã nu merge, fie foloseºti un browser mai puþin antic, fie descarci filmul de aici.

Vizionare plãcutã.




sunet

[Pfear]

Azi nu vã prezint, aºa cum poate v-am obiºnuit, un artist obscur cu valenþe nebãnuite. Vã prezint un artist de care, cu siguranþã, aþi auzit cu toþii, dar ale cãrui capodopere sunt însã, mai puþin cunoscute. Mai degrabã poet decât muzician, Leonard Cohen îºi atinge potenþialul artistic în anii `70, atunci când, spre deosebire de astãzi, banii erau ultima lui preocupare. Mai precis, vã recomand albumul Songs of Love and Hate din 1971. Dacã nu aveþi timp sã-l ascultaþi da capo al fine, preferatele mele sunt: Avalanche, Famous Blue Raincoat ºi Joan of Arc.

English required. Aºa cum am precizat, aici muzica se naºte din poezie.




sunet

[Pfear]

Ce vã prezint azi are un caracter foarte personal.

Nu e prima oarã când vreau sã vã pun sã ascultaþi asta, dar de fiecare datã am ezitat, am ales altceva. Este, probabil, tema cea mai obsesivã în ceea ce mã priveºte (poate doar Köln-ul lui Jarrett ºi Take Five-ul lui Brubeck o depãºeºc). De când am auzit-o pentru prima oarã am ascultat-o în neºtire, probabil de mii de ori, în aproape toate variantele în care am reuºit s-o gãsesc. Este compusã de un Enescu cubanez, pe nume Ernesto Lecuona. Pianist ºi compozitor fenomenal, surprinde atât de bine spiritul cubanez încât ascultãtorul neavizat confundã în mod natural compoziþiile sale cu muzica tradiþionalã cubanezã. ªi nici mãcar nu este o confuzie atât de gravã. Orice critic muzical veritabil vã va spune, pe de o parte, cã muzica lui face parte din folcorul cubanez ºi, pe de alta, cã rolul lui în muzica latinã este similar cu al lui Gershwin în muzica americanã sau al lui Enescu la noi: Malagueña, Andalucía, Maria la O, Siboney.

Dar hai sã ne întoarcem la piesa pentru care vã spuneam cã am dezvoltat o pasiune obsesivã: La comparsa. Este o piesã scrisã pentru pian la 4 mâini ºi orchestrã, cel mai adesea cântatã însã la un singur pian sau alt instrument cu coarde, într-o versiune uºor simplificatã. O pereche de mâini (respectiv mâna stângã la varianta 2 mâini) dezvoltã o partiturã gravã, apãsatã, masculinã iar cea de-a doua una suavã, tandrã, femininã. Deºi constant în contratimp, împreunarea lor este fermecãtoare, curge firesc ºi are ceva înfiorãtor de uman (in sensul bun). Dar mai bine nu mai irosesc cuvinte pentru ceva ce vorbeºte de la ºi pentru sine.

La Comparsa interpretatã de Frank Fernandez (varianta clasicã, pentru pian ºi orchestrã, apropiatã de intepretarea lui Lecuona însuºi), Placido Domingo, Ashley Ball, Yuri Liberzon, Xavier Cugat's Orchestra, Carmen Cano, La Descarga!, Xavier Perez (sax).

Lista este mult mai lungã, dar mã opresc aici. Ca sã vã faceþi o idee despre ce înseamnã La Comparsa pentru muzicienii cubanezi vã dau exemplul lui Bebo ºi Chucho Valdés (tatã ºi fiu, pianiºti) care, dupã ce nu se vãd 25 ani, unul trãind în Cuba ºi altul emigrat, reuºesc sã se vadã (cu concursul larg al unor organizatori ºi promotori muzicali) în studiourile Sony Music din NY. Care-i prima piesã pe care o cântã? La Comparsa. ªi nu oricum. Este varianta mea preferatã.

"Esto es lo último que me gustaría escuchar antes de morir."




sunet

[Pfear]

Cover-uri de care probabil habar n-aveaþi: Personal Jesus, Be My Husband, The Man I Love, I Need A Dollar. Cine e Lisa Hannigan? E armonia care-i lipsea lui Damien Rice înainte de 2001, care l-a ajutat sã ajungã „'ternaþional” între 2001 ºi 2008 ºi care-i lipeºte din 2008 încoace. Ok, probabil folosesc cuvinte cam mari. Rice e Rice. E mai mult decât talentat, e profi, o sã se descurce ºi fãrã Hannigan. Dar mai greu.

Ce-mi place mie din ce cântã Hannigan? Cam tot. Ca sã numesc, totuºi, câteva: Pistachio, Ocean And A Rock, Knots, Passenger.

Sper cã, dacã n-o ºtiaþi, v-a prins ºi mai cãutaþi. Audiþie plãcutã, alea alea...




sunet

[Pfear]

Ok, recunosc, am greºit. Am fost rãu ºi meschin când am zis cã Rice este cine este datoritã relaþiei cu Hannigan. Pe mãsurã ce scriu review-urile stau, reascult ºi compar jde' variante, recitesc review-urile altora, mai culþi ºi mai versaþi ca mine. Reascultam Rice ºi îmi venea sã editez postul de dinainte, sã dreg ce-am zis. Am ales sã scriu unul separat, doar pentru el.

Damien Rice este un muzician veritabil ºi complet. Intensitatea ºi mãreþia vocii sale sunt, probabil, irepetabile. Timbrul sãu are puterea de a pune în cântec ceva de o frumusețe aproape sacrã. Delicate, 9 Crimes, Unplayed Piano ºi The Blower's Daugther stau, toate, mãrturie.

Pentru cunoscãtori ºi amatori, am gãsit o sesiune unplugged înregistratã în studiourile RTL2, în 2006. Dacã v-a plãcut, o sã vã placã ºi live-ul de la KCRW, din 2003.

Enjoy.




sunet

[Pfear]

Lemn și sârme.

Sau arta de a produce un alt tip de relaþie între public ºi artist, prin imagine ºi sunet, cu mijloace relativ modeste. Este un proiect nãscut undeva prin 2010 ºi care, iniþial, a plecat de la conceptul: hai sã lãsãm partea comercialã deoparte. Suntem o mânã de profesioniºti în sunet, imagine, mixaj, montaj (ºi tot ce mai înseamnã facerea de video-uri muzicale...), suntem puþini, lucrãm care te miri pe la ce studio mare, dar de data asta nu o facem pentru bani. Vrem doar sã iasã ceva pe mãsura priceperii noastre ºi talentului artiºtilor selectaþi... Dãm fiecare cât poate, unii câte un weekend pe sãptãlunã, alþii câteva ore dimineaþa ºi joia... Important e ca fiecare sã-ºi vadã de felia lui cât poate de bine, dacã se apucã de ea.

Vã închipuiþi cã dintr-un asemenea concept nu avea cum sã iasã decât ceva cu totul deosebit, care în mai puþin de 2 ani a ajuns sã dea tonul în curentul underground (a se citi "non-main-stream") de peste ocean, aproape indiferent de genul muzical.

Eu, unul, mã consider cusurgiu în materie de muzicã dar, credeþi-mã, sunt mic copil pe lângã tartorul de la Lemn & Sârme, Adrian Vieni. Din pãmânt, din piatrã seacã (de fapt, din lemn și sârme) reușește sã scoatã piese remarcabile din repertoriul unor oameni de care n-a auzit nimeni (nimeni-ul aº fi eu, în fraza de faþã), cu câteva excepții notabile: Bedouin Soundclash, Dan Mangan, The Coppertone, Mother Mother, Arkells.

Vã recomand (mai ferm decât alte dãți) toatã lista... Ããã... cum sã vã explic? Meritã.
Așadar, prin urmare, efectiv, inexorabil, imuabil, inefabil, permanent, constant, desãvârșit și mirobolant... deci, meritã, dom'le, meritã!
Totuși, pentru superficiali, o selecție sumarã: Mother Mother - Dirty Town, The Coppertone - Nighttime Wishes, Dan Mangan - Sold, The Coppertone & City and Colour - When I Lay My Burden Down și Will Hunter - Never Again.

Aveþi de sãpat cel puþin o sãptãmânã. Vã țucã tata.




sunet

[Pfear]

Greul (The Heavy).

Neo soul + funky horns & trumpets + influențe grunge, garage & indie rock. La care putem adãuga iz-uri funk, soul și punk. Uneori mã amuz pe seama tuturor sub-categoriilor genurilor muzicale apãrute astãzi parcã sã compenseze pentru lipsa de substanțã a pieselor marii majoritãți a artiștilor. Sau ce-or fi ei, în sinea lor. Îmi aduc aminte cu plãcere de vremi în care împãrțeam muzica în rock, disco, rap, folk, jazz și simfonicã. Pe atunci nu existau manele, doar muzicã popularã și lãutãreascã autenticã.

Revenind la negrul cel cu trei albi, Greul, mie mi-a sunat a Tom Jones când l-am auzit prima datã. E proaspãt, e greu, e pe val și cred cã va ajunge un monstru sacru, cu sau fãrã cei trei albi, dealtfel foarte tari și ei. The Heavy pare, pânã la un punct, o variantã foarte modernã, postmodernistã chiar, a poveºtii lui Harap Alb, în care eroul este Spânul iar ajutoarele sale, pocitaniile, se aflã spre finalul unei metamorfoze în Harapi Albi la fel de originali ca miile de CD-uri identice ale zilelor noastre, nicidecum ca partiturile și manuscrisele originale (unice) ale compozitorului clasic. Trebuie sã recunoaștem, ingineria geneticã are unele lipsuri... Dar are și defecte.

Sixteen, How You Like Me Now?, Short Change Hero, What Makes A Good Man?, Set Me Free.

V-am zis cã-s britanici? Girl îi dã de gol. Amprenta lui Burdon pe muzica britanicã este inconfundabilã.




sunet

[Pfear]

Despre Green nu știu ce sã vã spun. Nu cã nu aș avea ce, dimpotrivã. Doar cã este atât de mare în istoria muzicii moderne în general, și în evoluția blues-ului și a rock-ului în particular încât mi-e greu sã gãsesc superlativele potrivite. Și nici mãcar asta nu este. Pur și simplu are un loc extrem de special în viața mea. Muzica lui m-a însoțit în prea multe momente memorabile. Probabil nimic nu vã poate explica despre ce este vorba mai bine decât Man of the World. Sau poate, cine știe, o curã de câteva luni de Than Play On. Than Play On trei luni, non-stop. Oricine ai fi, te va schimba. În bine

În caz cã nu l-ai vãzut, Ravenous, cred cã vrei sã-l vezi.




sunet

[Pfear]

Ce spuneam? Tãceam, o vreme. Ascultam muzicã.

Apoi spuneam cã-mi place Thom Yorke. Aka Radiohead. Dubios rãu, nu zic... Da' ºtie. Bine, dacã e s-o iau aºa cam toþi care-mi plac au studii... Dar îmi place cã-ºi pune singur video-urile pe youtube ºi a fost printre primii artiºti mari care au fãcut-o. ªi cã nu face rabat pentru comercial, deºi a avut de pierdut din asta. ªi crede în ce face. Puii mei, are ºi de ce.

Primul contact cu RH l-am avut, ca mai toþi dealtfel, când bãteam cluburile noapte de noapte ºi invariabil, oriunde te duceai, se punea Creep de mãcar 2-3 ori. Dar la momentul respectiv, deºi am încercat, n-am gãsit nimic altceva care sã mã dea pe spate la el. Era ok, în trend, dar cam atât. Asta pânã am ascultat In Rainbows. Iniþial House of Cards (which I freakin' love), apoi Jigsaw Falling Into Place, apoi 15 Step. Am tras albumul ºi am rãmas cu el. Singura problemã cu RH, în ceea ce mã priveºte, este cã mã bagã într-o stare... neproductivã. Nu mai fac nimic util 3 zile ºi ascult Radiohead. In Rainbows rãmâne album preferat RH, inclusiv din ce-a scos ulterior.




sunet

[Pfear]

Spontan și liber, albumul pe care vi-l prezint este, dupã mulþi critici muzicali pricepuþi (nu ca mine :p), unul dintre cele mai importante momente muzicale ale secolului trecut. Inițial concertul a fost programat doar cu McLaughlin ºi de Lucia, duo cu un lung istoric concertistic pe parcursul anilor `70, care ar fi aflat cã diMeola e în San Francisco și urma sã plece în seara dinaintea concertului. Cei doi s-ar fi dus la aeroport ºi ar fi insistat ca diMeola sã-ºi amâne/contramandeze obligaþiile pentru a cânta cu ei în seara urmãtoare. Rezultatul a fost un concert fãrã precedent, cu energie ºi umor greu de egalat în care tema este schimbatã rapid, de la motive clasice pânã la "Pantera roz" a lui Mancini.
Friday Night in San Francisco este considerat concertul de chitarã rece live cu cea mai mare influenþã din toate timpurile, iar asta se întâmpla în 1981, când, mai mult ca oricând, lumea muzicalã aparținea chitãrilor electrice, care invadaserã chiar și teritoriul clasic.

În ziua de astãzi un astfel de trio nu mai este considerat așa special, dar asta mai ales datoritã acestui concert.

Mediteranean Sundance, Short Tales from the Black Forest cu continuarea aici, Frevo Rasgado, Fantasia Suite și Guardian Angel. La cele care sunt chiar filmarea din timpul concertului puteți gãsi versiuni mai bune dpdv acustic (remastered), dar am vrut sã aveți și imagini. Pãrerea mea? Este unul dintre acele puține albume pe care meritã sã dai banii, sã-l ai în original.

Restul e tãcere. Sau zgomot, dupã preferințe.




sunet