Chitarã

[Khajiit]

Originarã în Spania, chitara acusticã este astãzi unul din cele mai populare instrumente.
Chitara ori ghitara este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets), și o cutie de rezonanțã ale cãrei ambe fețe sunt plane. În lateral, se formeazã „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte perfecte (cu o singurã excepție) aduce cu cel al instrumentelor din familia violei (viola da gamba, violone ș.a.).

Chitara joacã un rol important în numeroase genuri muzicale aparținând folclorului, dar îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numãrã muzica blues, country, folk, flamenco, jazz, rock și pop. Practica contemporanã include chitara cu șase corzi (acusticã, mult mai rar electricã) în muzica cultã astfel: repertoriul specific este cântat la chitarã „clasicã” (ale cãrei corzi sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistã sau barocã), în lipsa unui instrument mai potrivit, se executã la chitarã cu corzi de oțel, iar muzica contemporanã se va executa la ambele, în funcție de indicațiile din partiturã. La chitarã se poate cânta folosindu-se exclusiv proprietatea acusticã a corpului chitarei (în care se propagã undele sonore create de vibrația corzilor la ciupire) sau folosindu-se un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât și la cele acustice) ce crește în intensitate și modeleazã, în funcție de preferințele chitaristului, semnalul captat de dozele electromagnetice montate în apropierea corzilor.
Chitare clasice. În stânga, o chitarã standard („obiºnuitã”), iar în dreapta, o chitarã bas.


Construcție


1. Cap ◊ 2. Prãguș ◊ 3. Șurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastã (barã) ◊ 5. Tijã de susținere ◊ 6. Marcaj ◊ 7. Gât ◊ 8. Butuc ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11. Potențiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placã de protecție ◊ 14. Spate ◊ 15. Tabla de rezonanțã ◊ 16. Eclisã ◊ 17. Rozetã ◊ 18. Corzi ◊ 19. Cãluș ◊ 20. Tastierã (pop. grif).
Denumirile sunt preluate din Carulli (1985) și Petric (2004).

Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de stângaci. În general, chitaristul folosește mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele celeilalte mâini vor apãsa corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri), activitate ce implicã un alt fel de coordonare din partea creierului. Raționamentul este valabil pentru toate instrumentele cordofone cu tastierã (de exemplu, cele din familia viorii, familia violei, lãuta etc.), singura diferențã în cazul instrumentelor cu arcuș fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune corzile în mișcare.

Capul
Capul este situat la extremitatea depãrtatã de instrumentist a chitarei, fiind dotat cu chei care prin rotire mãresc, respectiv micșoreazã tensiunea aplicatã corzilor elastice, în scopul acordãrii instrumentului. La chitara clasicã, ele sunt dispuse câte trei pe douã rânduri de o parte și de alta a capului; aceastã configurație se regãsește și la unele chitare electrice. Cheile pot fi dispuse și în linie (modelul Fender Stratocaster). Existã și alte moduri de aranjare a mecanismului de acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care, neavând cap, au dispozitivele respective montate pe corp sau pe punte.

Tastiera
Tastiera sau griful este o bucatã de lemn pe care sunt integrate benzi de metal și reprezintã partea de sus a gâtului. Aceasta este platã pe chitara clasicã și ușor curbatã, pe lãțime, pe chitarele acustice și electrice. Curbura tastierei se mãsoarã prin raza tastierei, care este raza unui cerc ipotetic din care suprafața tastierei constituie un segment. Apasând o coardã asupra unei benzi de metal de pe tastierã se scurteazã lungimea de vibrație din coardã și astfel se produce o frecvențã mai înaltã de sunet. Tastierele sunt realizate cel mai frecvent din lemn de palisandru (rosewood), abanos, arțar și, uneori, materiale compozite, cum ar fi HPL sau rãșinã.

Corpul
Poate avea o diversitate de forme și aceasta datoritã faptului cã nu trebuie sã mai îndeplineascã rolul de amplificator al vibrației, amplificarea fãcându-se cu ajutorul componentelor electrice. În acest caz se pune mare accent pe doze, componentele care capteazã vibrațiile coardelor. Corpul chitarei este confecționat din lemn. Este prevãzut ca și chitara "rece" cu cordar si înãlțãtor (reglabil). Pe corp mai sunt montate dozele electromagnetice. Instalația electricã se aflã în interiorul corpului, iar butoanele de reglaj sunt în afarã. Tot pe corp mai existã si o mufã cu ajutorul cãreia se face legãtura între instalația chitarei și amplificator (mufa mamã jack mono, mare).

Istoric
Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de Renaștere (sec. XVI). În schimb, inventarea tehnologiilor fãrã de care nu s-ar fi putut realiza aceasta și construirea instrumentelor al cãror descendent direct este, dateazã din timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și la instrumentele cordofone care au purtat pe rând același nume, fãrã a avea prea mult în comun în ce privește construcția. Având la bazã etimologia comunã, aceste instrumente și chitara au fost puse „forțat” laolaltã; totuși, studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive în aceastã direcție, arãtându-se cã etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci arãta cel mult cum a ajus sã desemneze aceeași denumire varietãți foarte diverse de-a lungul timpului și spațiilor geografice traversate.

Tipuri de chitare
Dupã modalitatea de amplificare a sunetului:
Chitara standard (în forma ei binecunoscutã) a primit, prin retronimie, denumirea de chitarã acusticã, apãrutã dupã impunerea chitarei electrice (variantã a instrumentului care realizeazã amplificarea sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de rezonanțã, ci prin amplificare electricã mijlocitã de prezența unor doze electromagnetice). Existã și chitare electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferența este introducerea unui microfon și (de regulã) a unui egalizator, ambele atașate corpului chitarei.

Dupã registrație:
Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioarã a acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitarã bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând din perioada interbelicã, acordat cu o octavã mai jos (aflat, în realitate, în registrul contrabas).

Dupã numãrul de corzi:
Existã chitare cu de la douã pânã la peste zece coarde. Pentru o chitarã „standard” (en. prime guitar) se folosesc cel mai frecvent șase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apãrea și o a șaptea (cea mai gravã, acordatã si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la comandã. Chitara acusticã cu zece coarde, care în ultimii ani se bucurã de o popularitate tot mai mare ca instrument de sine stãtãtor, a fost inventatã de Narciso Yepes.

În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu o octavã mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la finele anilor șaptezeci începând, s-au rãspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.

Dupã repertoriul abordat:
Chitarele pot fi numite și dupã genurile muzicale cãrora le sunt destinate. Astfel, chitara clasicã corespunde repertoriului de muzicã clasicã (cultã) pentru chitarã, genului flamenco și, uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelicã); instrumentul a fost împrumutat și de genurile muzicii de consum din a doua jumãtate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitarã acusticã” se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuințeazã pentru muzicã folk, rock, pop, jazz, uneori în formațiile de muzicã veche ș.a., instrumentul având o construcție și un timbru diferit.

Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși binecunoscutã delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeași distincție se face și în cazul chitarelor electrice bas (cele acustice bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electricã în muzica acusticã, unplugged), existând „bași” (chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal ș.a., construcția diferitã permițând abordarea tehnicã variatã.

Dupã existența tastelor:
Existã instrumente de forma chitarei, a cãror construcție nu folosește o tastierã delimitatã prin bare (taste); deși nu respectã unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba despre chitara fãrã taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnã „tastã”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe tastierã, fie din semiton în semiton, fie în punctele obișnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted guitar). Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fãrã taste sunt mult mai rãspândite în cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz (en. fretless bass).

Sursã:

Chitarã