Pfear's Special Selections

[Pfear]

Astãzi, pentru cã este ziua mea, vã fac cadou un text scris de un bun prieten, care probabil nu va ajunge niciodatã în manuale deºi, dupã pãrerea mea ºi a altora, mai avizaþi ca mine, ar cam merita. Textul face parte din volumul "Sala de aºteptare", pentru care am avut onoarea sã creez grafica interioarã ºi coperþile.

Textul se serveºte cu 2-3 pahare de Jarrett, Paris 1988 sau poate chiar Tokyo 2002 (pentru cunoscãtori).

Enjoy.

aripa visului
- de Matei Ghigiu -

azi-noapte am plecat în pustiu cu un ºarpe roºu pe umãr; se fãcea cã eram tânãr, pustiul era alb ºi îndepãrtat dar mã cunoºtea, era prietenos. când am pãtruns în el s-a desfãcut tot înspre o mare fãrã valuri.
nu puteam sã ajung la ea din cauza depãrtãrii. pustiul îmi fãcea reverenþe. m-am aºezat lângã o umbrã ce nu era a mea, dar asta îmi dãdea speranþe; însemna cã cineva avea grijã de mine. îþi cãutam o piatrã, tu mã rugasei: „cautã-mi o piatrã pentru gâtul meu lung”. ºarpele era lung ºi avea ochi veninoºi. semãna cu mine când eram tânãr dar nu era decât un ºarpe pe care îl uitasem pe umãr, îmi fusese greu sã-l azvârl de acolo ºi dupã aceea uitasem de el. nu mã deranja. pe deasupra pustiului pluteau zeppeline, se auzea o muzicã a sferelor, era o petrecere acolo, sus, ce-mi pãsa mie, oricum aveau sa treacã toate; orizontul se curbase deja înspre partea cu întuneric. eu aveam o menire, cãutam o piatrã pentru gâtul tãu lung, tu îmi spusesei: „cautã-mi o piatrã pentru gâtul meu lung”. vorbeam de una, de alta, eram liniºtit, aºteptam trecerea zeppelinelor cãci mã enerva îngrozitor ideea de petrecere ce rãzbãtea din cilindrele acelea lungi ºi maronii ca niºte gravide spânzurate pe cer în aºteptarea miracolului. pe tine te lãsasem departe, îþi croisem la plecare o rochie de searã din coji proaspete de paliandru pe care te rugasem sã o porþi când mã voi întoarce eu din pustiu cu piatra. peste pustiu începuse sã ningã cu bile albe ºi portocalii, care nu ajungeau pânã la mine din cauza distanþei sau a dorinþei pustiului, nu ºtiu. cert este cã ele coborau încet, uneori în spirale, alteori în diagonalã; în spirale coborau mai mult cele portocalii, la care ºarpele de pe umãrul meu tânjea. evident era o tânjire reptiloasã, neconcludentã de altfel, bilele oricum nu ajungeau pânã la noi, treceau doar de burta zeppelinelor ºi apoi se risipeau în pustiu…
pustiul ºtia cum mã cheamã ºi îmi ºoptea uneori: „… tu ai ceva de cãutat”. eu cãlcam cu îndârjire prin pâcla lui, era o pâclã groasã, nici nu ºtiu din ce era fãcutã dar mirosea a coji de portocalã din copilãria mea îndepãrtatã când o fiinþã anume, dupã ce cojea portocalele, punea cojile pe pervaz ºi ele rãspândeau un miros adânc prin încãperile casei. mai încolo aveam sã întâlnesc un zeu fãrã mâini, fãrã chip ºi fãrã cuvinte. nu ºtiu ce sã fac cu el; l-aº lua cu mine sã mã ajute sã gãsesc piatra dar mã tem cã în starea în care este nu-mi va fi de nici un folos, însã nu-l pot lãsa de izbeliºte. aºa cum este, e totuºi cineva ºi poate mai târziu voi avea nevoie de el. îl voi atârna pe celãlalt umãr, sã nu se întâlneascã cu ºarpele ºi voi porni mai departe. ºarpele îl privea pe zeu chiorâº, avea ceva cu el, poate ceva vechi, poate se întâlniserã cu altã ocazie, cine ºtie, oricum zeul nu-l bãga în seamã, nici nu avea cum, nici nu avea cu ce. se ghemuise pe umãrul meu ºi stãtea acolo liniºtit, aºteptând sã am nevoie de el. în pustiu se lãsa înserarea, nu mai era nimeni în afara noastrã. va trebui sã gãsim un loc unde sã putem dormi liniºtiþi pânã mâine când vom gãsi piatra. am adormit într-un târziu, mergând, cãci pustiul era doar un pustiu, atât ºi nimic altceva. dimineaþa ne-am trezit fiecare în altã parte, bunãoarã eu stãteam de vorbã cu o ploaie rarã (mai vorbisem cu ea în alte împrejurãri). ea îmi spãla pielea mea încreþitã ºi tare ºi-mi spunea lucruri pe care le mai auzisem dar care îmi fãceau plãcere, era o conversaþie suavã ºi picurãtoare din care mã hrãneam pe atunci cu multã poftã. zãream mai încolo ºarpele meu roºu, se uita în sus cu ochii lui veninoºi, se uita la zeppelinele care nu mai treceau o datã, muzica sferelor se prelingea din burþile acelea somnoroase, se auzeau râsete ºi o seamã de alte cuvinte rãzbãteau din acele cilindre agãþate deasupra pustiului. aº fi vrut sã strig zeul dar uitasem sã-l întreb dacã are vreun nume. de bunã seamã cã trebuia sã aibã unul dar nu-l ºtiam ºi, cum zeul nu avea atâtea lucruri folositoare, m-am gândit sã-l fluier. de bunã seamã cã trebuia mãcar sã aibã auz. avea, cãci veni înspre mine încet; nu ºtiu cum, cãci v-am spus cã nu avea picioare. veni ºi asta era important. mi se aºezã ca de obicei pe umãr. eram din nou împreunã. ºarpelui îi lucea pielea cea roºie, cred cã ºi-o schimbase într-o anumitã împrejurare, în timpul nopþii, când eu adormisem.
între timp pustiul devenise mai mare decât îl ºtiam, poate din cauza nopþii, poate din cauza somnului meu lung ce se alungise o datã cu el. ºtiu cã visasem ceva, te visasem pe tine probându-þi rochia de paliandru în faþa unor oglinzi concave, era o forfotã îngrozitoare, multã lume te admira ºi tu erai încântatã, le spuneai tuturor: „e de la el, el mi-a fãcut-o, dar nu o port. o probez doar; o voi purta când va veni el, trebuie sã-mi aducã ceva, aºa mi-a promis”. am plecat cu pâcla pustiului prin tãlpi, nu lãsam urme sau lãsam dar pâcla le înghiþea pe toate cu conºtiinciozitate. în dreapta se vedea marea aceea îndepãrtatã la care, oricum, nu puteam ajunge nici eu, nici ºarpele meu roºu, nici zeul fãrã nume pe care îl purtam pe umãr în speranþa cã-mi va folosi la ceva odatã. ºi aºa se ºi întâmplã, cãci, printr-o curioasã metamorfozã, în timp ce mergeam prin pustiu, zeul se dãdu jos de pe umãrul meu ºi dispãru într-un tunel ivit acolo de nu se ºtie unde. se întoarse dupã un timp cu o piatrã. „hai sã mergem acasã. am gãsit ceea ce cãutai”. „mergi ºi tu cu noi ?” întrebã ºarpele. „nu. eu rãmân cu pustiul. eu sunt de aici. numai voi sunteþi strãini, deºi vãd cã ºtiþi destul de bine pustiul”. tu mã aºteptai acasã, fericitã. „o sã-mi aducã piatra”, le spuneai tuturor. „o sã vedeþi, o sã vinã curând. eu l-am rugat sã-mi caute o piatrã pentru gâtul meu lung”. pe drum mai vorbeam cu ºarpele de una, de alta.




sunet

[Pfear]

Keith Jarrett Trio - What is this thing called love?

intimitate
de andrei gheorghiu | joi, 22 mai 2003

pentru tine
aº putea renunþa la exerciþiul de toleranþã
am încercat sã ºterg cuvântul „speranþã”
din dicþionarul explicativ al gândurilor mele
mã temeam cã poate da dependenþã
îmi trezea pofte nebune
sã scrijelesc poeme nocturne
pe boabe de orez
le savuram apoi tacticos
gustul amãrui de miez scos
pentru tine
am sã sting lumina pe hol
nu-mi pasã cât o sã vinã factura la intimitate
tu dã-þi buclele de-a dura pe spate
privește-mã cu palmele pereche
ronțãie-mi ºoapte la ureche
spune-mi când þi-a fost ultima datã imposibil sã te opreºti
ce pastã de dinþi foloseºti sau mãcar
cum te numeºti




sunet

[Pfear]

Solfegiu în Re Mediu pentru ºapte falange
dupã Yumeji's Theme (Shigeru Umebayashi) din In the Mood for Love (Wong Kar-Wai)
de Andrei Gheorghiu | luni, 27 octombrie 2003

nu ºtiu sã râdã viorile
cântau ochii tãi cristale lichide
încremenite în sunetul corzilor
interminabile

carnea îºi strângea oasele
prin mulþime
am fi putut sã pãºim
sã trecem firesc
dincolo
sã aºteptãm momentul adevãrului
tot restul zilelor noastre
ºi restul zilelor
verzi
albastre
unii s-ar fi oprit
dar inimile nu rãspundeau la comenzi
bãteau îndârjit mai departe

nebãnuite
acorduri pândeau urechile lumii
se doreau acute, crude
vigoarea lor unduitã se cerea plescãitã ostentativ
ºi toate
pânã la ultimul
vibrau a lemn
a metal
și a pãr de cal

de unde atâta dragoste?




sunet

[Pfear]

Asturias (Leyenda) - Isaac Albeniz

Chitara
de Savatie Baºtovoi (scrisã înainte sã se cãlugãreascã, pe când era tânãr ºi nesãbuit)

De câte ori
grijuliu
îmi leg genele
de degetele picioarelor
o pasãre vine
ºi-mi scobeºte în scândura pieptului.

Sunt o chitarã
în care muzica se întoarce.




sunet

[Pfear]

2046. Polonaise. Shigeru Umebayashi

Sã ºtii
de Andrei Gheorghiu | 22 mai 2003

Când ai sã-ncerci un sentiment
indecent,
de fum,
sã ºtii
cã am fost eu.
Te-am asteptat în drum
pânã cãnd ultima þigarã
s-a stins singurã,
de plictisealã.

Când ai sã calci pe pãmânt uscat
o urmã
uºor tocitã la cãlcâi
sã ºtii
cã a fost bocancul meu stâng
adulmecând mine.
L-am surprins
uitându-se nãtâng
la ºtiri,
apoi gândindu-se,
ºiret,
la tine.

Când ai sã tragi adânc în piept
o adiere
cu aere de vânt pribeag
sã ºtii
cã a fost
un gând de-al meu,
scãpat...

Când ai sã te trezeºti
cu toamna
cotrobãindu-þi prin suflet
sã ºtii
cã s-a nãscut în primãvara
pe care o credeam
darul perfect
de ziua ta.

Când ai sã auzi cã soarele
îþi spune verzi ºi uscate
despre mine
sã ºtii
cã inventeazã...
Sunt numai minciuni.
Toate.

Nu l-am mai vãzut
de-atunci,
sã ºtii.




sunet

[Pfear]

epilog
de Andrei Gheorghiu | 19 martie 2012 (revizuitã 22 iulie 2014)

singur
între lumi paralele învelindu-se una pe alta într-un joc surd, absurd, fãrã atingeri, fãrã soare

îmi caut latura întunecatã
singur
între ziduri (ce uºor le ridic, ce greu le dãrâmi)
urãsc gustul fericirii scurse printre degete
degetele tale întorcând pagini concrete, coerente
asta nu-i poezie, e pãrere de rãu, de ne-bun, de
singur
în cãutare de repere aº bate-un cui în talpa icoanei, mi-aº agãþa în el frica
ºi speranþa
ºi m-aº opri (ar fi atât de simplu)

de nu m-ar încerca un sentiment lucid de avalanºã
fãrã munte

eu apã, tu piatrã
eu lac fãrã unde
fãrã dinspre, fãrã înspre

promite-mi cã nu vei citi niciodatã aceste rânduri

Please, please, please
Get up off your knees
[...]
So love is hard and love is tough
But love is not what you're thinkin' of...

obiºnuiam sã-mi termin poemele înainte de venirea primãverii, mai ºtii?
dar n-am fost eu, n-a fost nimeni
singur
o vreme




sunet

[Pfear]

Obsesie recentã: Avidan in a Box.
Piese preferate: Your Anchor, Subconscious Overly Familiar Blues, Jet Plane, Little More Time.

Designer israelian specializat în animații 3d, Asaf Avidan renunțã la o carierã promițãtoare în domeniu pentru muzicã, având o voce excepționalã. Este capabil de acorduri disonante controlate, procedeu care nu se poate învãța sau antrena (din categoria "ori poți, ori nu poți"), extrem de rar întâlnit, cu precãdere la interprete de culoare. Ca sã vã faceți idee, ultima personalitate muzicalã albã capabilã de disonanțe controlate a fost Janis Joplin. Revenind la Asaf, dupã ce renunțã la animație începe sã cânte cu Mojos (tot israelieni), de la care admite cã a învãțat foarte multe (practic el nu are pregãtire muzicalã teoreticã), cu care scoate (cred - de obicei verific dar acum recunosc cã mi-e pur și simplu lene) douã albume.

Una din piesele cu The Mojos (Reckoning Song) este remixatã fabulos de Jacob Dilßner (a.k.a. Wankelmut) și cunoaște un succes greu de anticipat și, probabil, irepetabil. Întrebat ulterior despre varianta remixatã, Asaf spune cã îi este recunoscãtor lui Dilßner pentru cã i-a lãrgit audiența cu mult peste orice și-ar fi permis sã spere dar, pe de altã parte, admite cã din punctul sãu de vedere remixul exprimã altceva și distorsioneazã mesajul inițial al piesei, compusã în cu totul alt spirit.

Eu, unul, îi sunt extrem recunoscãtor lui Wankelmut (dealtfel muzician desãvârșit) cã mi l-a prezentat pe Avidan. Deși, per total, îmi place foarte mult cum sunã, nu pot sã nu remarc pe alocuri lipsa exercițiului și a tehnicii muzicale la acesta din urmã, dar sunt convins cã, dacã nu se plictisește prea curând de cântat, talentul, pasiunea și educația de care dã dovadã vor face din el un clasic. Un monstru sacru, ca sã folosesc o sintagmã consacratã.

Pentru curioși, cele de mai sus sunt o spicuire vagã a unui interviu FaceCulture cu Avidan, plin de detalii savuroase, cel puțin pentru mine (ca mai toate interviurile FaceCulture, dealtfel).




sunet

[Pfear]

Fără cuvinte.




sunet

[Pfear]

La mulți ani, ciudaților!




sunet